trei pasi spre fericire

Solutia intai:a lui Soljenitsyn

" In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.

Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume - dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.

Se cere insa, fireste, ca hotararea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d'Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.

Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.

Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.

Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - si ea indrazneata - a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.

E liber, liber, liber.

Solutia a treia: a lui Winston Churchill
si Vladimir Bukovsky

Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.

In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: "Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani".

Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.

Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.

Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine - incaierarea - mai mult decat succesul.

E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!

Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.

Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz si de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb - nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb - daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

Tustrele solutii sunt certe si fara gres.

Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.

Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca - lumeste, omeneste vorbind - alta cale de a infrunta cercul de fier - care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte indoielnic sa gasiti.

Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.

Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat."

oamenii cu tortul. sau pur si simplu noi doi.

N-am mai scris de mult. Recunosc ca nici nu prea m-a interesat ce s-a mai intamplat pe blog.
Oare mai tii tu minte acele veri?
Verile pe care le petreceam impreuna la munte.
Eu eram mica,nu stiam nici sa merg foarte bine pe proprile picioare.Tu erai acolo mereu langa mine si spuneai ca am sa invat multe de la tine.Aveam 4 ani,tu erai mai mare decat cu vreo doi.Eram mandra de mine sa am un asemenea prieten.Te consideram fratele pe care nu l-am avut niciodata.Si ne jucam in fiecare zi din vara.Era soare doar pentru noi.Daca eu cadeam sau ma loveam la genunchi nu-mi pasa,eram fericita ca aveam pentru ce sa rad mai tarziu.
Mai tii tu minte oare toate locurile noastre de pe taramul tau natal? Toata ascunzisurile in care cu greu ma cautai si niciodata nu ma gaseai? Rad si acuma pentru ca spuneai de cele mai multe ori ca renunti.Si eu eram atat de aproape de tine si radeam singura.Te auzeam de la cativa pasi departare cum dadeai cu piciorul in asfalt,gelos ca nu reuseai sa obtii nimic cu gestul asta.Eu ma bucur de aerul de afara si de soarele care imi lumina fata.Si asteptam sa ma gasesti.Niciodata nu reuseai.N-am inteles niciodata asta.N-ai apucat sa-mi explici.Mereu stiam ca erai gelos ca nu ma gaseai.Si cand ploua afara si trebuia sa stau in camera,pe tine nu te interesa.Stateai afara in ploaie si imi strigai numele.Eu stateam pe veranda si ti-am repetat de foarte multe ori sa te duci in casa ca ploaua.Tu cantai in ploaie.Erai asa de caraghios.Ce stiai tu? Aveai noroi pe haine si pe fata.D'abia iti mai vedeam ochii albastri.Ai racit a doua zi dupa ploaie.Cand era soare afara,pentru noi, eu stateam langa tine sa te ingrijesc ca sa putem sa iesim cat mai repede afara.Si mai tii minte cum am reusit sa spargem impreuna vaza preferata a matusii tale? Si cand intram sa ne jucam in gradina de legume a mamei tale.Imi spuneai ca eu sunt din oras si ca la un moment dat nu o sa ne mai vedem asa de des,cum o faceam candva.De ce ai avut dreptate? De ce ai avut asemenea presimtire? Am fost nevoita sa nu te vad sase ani de zile.Si nici nu stii cat dor mi-a fost de tine. Sau cate scrisori ti-am trimis si cat de rar reuseai sa-mi raspunzi.Eu nu eram la scoala atunci,tu da. Erai ocupat.Vroiai sa ma faci mandra. Dar ai reusit. Si tine minte ca in vara asta facem doisprezece ani de cand ne stim si de cand suntem prieteni. Ma intreb daca o casatorie rezista atata? Ti-am zis de atatea ori sa vii dupa mine la Bucuresti. Ai spus ca nu e momentul oportun deocamdata.
Vara trecuta ne-am revazut. Aveai aceeasi privire si acelasi par castaniu. Vroiam sa te iau si sa te strang in brate sa-ti spun cat de dor mi-a fost de cand nu ne-am mai vazut. Dar ai avut un moment de repulsie. Sa fiu eu oare de vina ca am intrerupt verile petrecute impreuna? Ti-am facut un rau pe care eu nu reusesc sa-l recunosc? Esti un barbat acum. Ai crescut. Gata cu copilul cu care ma jucam cand eram de'o schioapa. Esti om in toata firea. Sa-ti aduci aminte seara in care am dansat langa bucatarie. Si sa tii minte noptiile pierdute cand eu stateam pe veranda si te priveam si tu stateai in leaganul din lemn si citeai. Poate asa iti mai aduci aminte ca tu obisnuiai sa-mi citesti. Si ca in fiecare dimineata,nu luai micul dejun fara mine. Micul dejun era special pentru ca era singura masa pe care ne-o dedicam noua.
Cat mi-e dor de acele momente.
Si acuma uite'ma stau si iti scriu aceste randuri. Dar nu stie nimeni prin cate am trecut noi doi. Si cum am reactionat atunci cand ne-am petrecut ultima vara impreuna. Tu o luasei inainte. Eu asteptam un taxi sa vina sa ma ia si sa ma duca la gara. Plangeam. Plecasei fara sa ne zicem nimic. Stiai si de data asta ca o sa fie ultima vara. Ma uitam pe deal la locul nostru. Erai acolo si te uitai. Eram mult mai linistita stiundu-te acolo sus,privindu-ma. M-am urcat in tren atunci. In trenul catre Bucuresti. God...cat am urat trenul ala pana a ajuns. Imi tot doream sa faca pana si sa raman blocata intre Busteni si Brasov. Si veneam spre tine. Desi tu stii foarte bine ca nu prea ma descurc cand vine vorba de orase straine. Mereu m-ai tachinat cu asta.
Si inchei acum aceste randuri pentru ca nu ma simt in stare sa mai scriu.Si sunt multe de spus. Multe lucruri care au ramas intre noi. Poate o sa pun o poza. O voi pune pe cea mai reusita promit. Si poate asa voi reusi sa rostesc cuvintele pe care le-am considerat fara rost. Te iubesc. Si la multi ani noua. Suntem speciali vara asta.

dilema

Am o noua dilema dupa ce am descoperit testele de pe prieteni.ro (scuzati-ma pentru reclama comisa). Asa ca uitati ce am descoperit printre testele adolescentilor. Dilema : "Doamna Ionescu traieste in Bucuresti insa n-are voie sa fie inmormantata in Timisoara.Ar trebui sa se planga?". Si in continuare voi prezenta raspunsurile :a) da, ar trebui sau b) este inca in viata! ce mai vrea. In astfel de situatie nu va pot spune decat ca am nevoie de un pic de ajutor si ca intrebarea se afla la categoria "cat de prost esti". De ras sau de plans? Eu cred ca am ras singura in fata laptopului timp de 10 minute. Va las pe voi sa decideti. Chiar astept raspunsuri si variante de ajutor.

o cafea si o poza

Mai jos sunt cateva poze facute de mine si de inca o prietena draga.
Cateva picaturi de cafea si cateva minute pierdute pentru a obtine o poza reusita.Impreuna au dus la astea. Enjoy! In curand altele noi...

cat de mult putem indrazni sa visam?

"Spiridusule mic si rau aseaza'te o secunda langa mine.Opreste timpul in loc si fa'ma sa rad.Povesteste'mi despre fata pe care obisnuiai sa o vezi la metrou spiridusule.Spune'mi cum era.Spune'mi te rog frumos despre aceea fata care obisnuia sa rada.Spune'mi despre acel suflet de copil care obisnuia sa straluceasca in ea.Spiridusule nu fii ipocrit! Ia'ma in brate.Strange'ma tare si spune'mi povesti."
Pe acest spiridus mic si rau il iubesc.Pe acest spiridus urat il visez.Pe acest spiridus imi doresc sa'l vad zilnic.Spiridusul meu ma iubeste.Spiridusul meu mi'a facut un balon.Balonul asta "fara rost in viata" a legat o prietenie.
"Stai langa mine si fii atenta.Uita de tot ce e in jur si asculta'mi vocea.Iti voi spune o poveste.Va fii povestea pe care o vei stii doar tu.Va sta in inima ta.Va fii amintirea ta despre mine.Gandindu'te la ea iti vei aduce aminte de mine.Asa ca stai langa mine soricelule si gusta din vocea mea.Sunt eu modest dar stiu sa te inveselesc.Stiu ca tu vei adormi la mine si eu te voi tine strans sa nu cazi.Stiu ca tu iti doresti sa oprim timpul,dar soricelule,el nu exista pentru noi.Suntem noi doi soricelule.Eu,spiridusul tau,iti voi spune povestea.Tu vei sta si o vei asculta."
Asa imi zicea spiridusul meu.Incepea si imi insira cuvinte ce construiau o poveste.Era o poveste a omenirii.Era o poveste despre oameni.Despre diferentele dintre noi imi povestea spiridusul meu.Imi povestea despre iubire si prietenie.Spiridusul meu ma invata ce anume sa urasc in viata asta.
"Povestea mea soricelule ar trebui sa te educe.Povestea mea te va urmari oriunde soricelule,iar eu voi fii langa tine."
"Dar..."
"Stai linistita soricelule.Inchide ochii si nu'i mai deschide.Vei visa.Ma vei visa pe mine si eu te voi tine strans de mana."
"Spiridusul meu dar eu nu stiu ce sunt acum.Daca voi cadea spiridusule,vei fii acolo jos sa ma prinzi?"

inrosim ouale,vine pastele

Oficial am inceput sa inrosesc oua.Si nu glumesc.Azi dupa masa inainte sa ies afara ma aflam in bucatarie si spalam oua.Dupa ce le-am sters si le-am curatat,am inceput sa le colorez.Am avut doar rosu,verde si galben la dizpozitie.Anul asta lipsesc celelalte culori.Voua va plac oualele albastre?Ma uit la fiecare in parte si stau sa observ ca vreo 4 din fiecare culoare sunt sparte.Rad ,ma rosesc la fata si incep sa ma felicit si sa spun ca data viitoare nu mai inrosesc eu oua.

Am avut si cadoul de Paste in frigider.O punguta cu oua mici de ciocolata de la milka (ciocolata imi provoaca dependenta),un iepuras mic de ciocolata de la Heidi si un iepuras mare mare de la Heidi. (cumva fac prea multa reclama?) Le-am terminat intr-o zi jumate.Imi atrageau prea tare papilele gustative incat n-am mai putut rezista.Mereu duc o lupta grea cu dulciurile.Cateodata cedez si cateodata sunt invinsa.Ba mint…a mai ramas iepurasul mic de ciocolata.Altceva de Paste nu-mi doresc.Ar cam fi ceva…as dori ca bradul din statia de autobuz sa dispara.L-am vazut acum 2 zile si avea in el un glob de Craciun.Si m-am gandit ca suntem deja in Postul Pastelui si Craciunul a trecut.Primaria poate fi sesizata in astfel de cazuri?
Un Paste Fericit va doresc!

motor-actiune pentru teatru

Trenul Bucuresti-imaginatie pleaca in 5 minute de la linia 5.Cu bagajul in mana si cu biletul de calatorie astept entuziasmata momentul.Azi luni,23 voi evada.Ma voi urca in vagonul care va duce spre infinit.Stiu ce fac,nu mi-e frica.
Calatoria descrisa marcheaza o continua ascensiune a copilariei mele uitata in umbra.Si cat a durat pana am pus capul pe perna si am adormit,10 minute? Desi incep sa public aceste mici randuri din primele minute ale inceputului,sper ca ele sa ajunga sa fie apreciate de marele public,in ciuda faptului ca numele meu nu apare pe nicaieri.Tabloul descris alcatuieste o imagine,transpunand mai mult sau mai putin voalat experientele mele personale,situand-o (intr-un fel sau altul) in capul unei lungi liste ce cuprinde fapte complet uitate astazi.
Ma multumesc sa nares reactiile mele in contact cu natura,cu animalele si cu oamenii.Indraznesc sa ma autoprezint drept o romanciera care ignora sau refuza sa ia in considerare probleme de ordin etic,social sau estetic dezbatute pe larg de rasa umana.In ultimele luni,din paginile inchinate zilelelor de vara,dispar frazele cu caracter restrictiv,iar adjectivele precum “feminin” si “minor” sunt inlocuite prin antonimele lor exacte “viril” si “major”.Asociem aceste lucruri cu o antiteza folosita in poezii.
Si iata-ma acum dupa cateva luni de cand scriam acele randuri,intr-o gara la margine de Bucuresti,candva sub numele de Micul Paris.Mi-am luat ramas bun de la Strada Lipscani,Calea Victoriei si scena pe care urma sa joc,la Teatrul de Revista Constantin Tanase.Si acum ma aflu intr-un vagon al carui podea e inca subreda.Am lasat deoparte intr-un ghiozdan, pe un morman de haine,toti cei 15 ani din viata.Incep o alta aventura.In tot bagajul n-am decat un creion pentru desene,si un caiet unde imi voi lasa ideile.

Ma simt ca un calator.Citesc o carte acum.Vantul din vagoane aduce a frig si in plus imi muta paginile din loc.Scartaitul podelei de la pasii calatoriilor grabiti,tiuie in urechi in asa fel incat ma face sa inchid usa compartimentului.Am inchis-o.Suntem doar eu si compartimentul.Pe geam vad totul verde.Verdeata si pomii cu frunzisoare,proaspat inmuguriti.In copaci sunt niste pasarele care incep sa cante si iti dau senzatia unui concert in aer liber.E primul loc neatins de om pe care reusesc sa-l vad.Intru intr-o padure deasa.Trenul pare sa stie foarte bine drumul,si o ia singur la vale.Pe sine sunt mici pietricele care zgarie usor si atent rotile de la tren.Cumva stiati ca trenul in care sunt e pe picioarele lui de pe vremea lui ‘Ceasca?

Se opreste subit in mijlocul padurii.Undeva drept inainte,un tipat subtire de spiridus se aude.E conductorul.Ma uit repede in buzunarul de la haina dupa bilet.Supriza,nu-i.Ma uit atent si incet in bagaj sa vad daca gasesc ceva.Imposibil.Biletul meu nu-i.In mod clar si evident l’am pierdut.Sa-l fi lasat pe scaunul de pe peron,cand am plecat din Bucuresti? “Dracie” imi zic in minte.”Cum se poate sa fiu atat de inutila sa uit un bilet de tren la Bucuresti?” Se aud pasi de om.Ma apropi de usa compartimentului dar in mod absolut sinistru,nu vad nimic.De jos un om cu o palarie caraghioasa imi face cu mana semn sa deschid usa.Raman inmarmurita si impietrita pe moment si ma straduiesc sa ma adun.Mi-a cerut biletul.Nu-l aveam,ce era sa fac? I-am zis adevarul.M-a luat de o mana si m-a dus afara.Ma asteptam sa vad o gara plina de oameni grabiti sa ajunga acasa,dar nu.Nu era decat o banca cu un pom plin cu mere langa si un cos de portocale la poalele acestuia.In spate o padure imensa de unde un miros imbietor a mure si fructe salbatice iti inunda narile.De departe soarele isi lasa razele peste crengile copacilor si cateva animale isi faceau curaj sa se apropie de tren.
“Duduie aveti bilet?” imi zice serios si fara urma de amuzament,conductorul.

“Nu domnule” raspund eu uimita.”Mi-am pierdut biletul”.Am terminat de zis ce aveam de spus.Ma intorc cu spatele catre el si incep sa rad.Rad de mine si de el.Rad de noi.Atunci el imi da un piciorul in piciorul meu.Tinandu-ma tare si urland cat ma tin plamanii,el imi spune usor “taci”.Iau drept sfat ce mi.a zis si tac.Dar de ce sa tac? Pe mutra deja se asternuse o expresie a fetii care insemna un simplu semn de intrebare.Mare.

Ma asez pe banca si astept.

Conductorul imi spune cat se poate de calm ca trenul pleaca peste 2 minute si ca eu nu ma voi urca in el din cauza ca nu am bilet.Incercand sa-mi pastrez calmul si sa nu ma enervez imi iau bagajul si ma indrept frumos spre compartimentul meu.Dar nu pot sa intru in tren.Ceva asemanator unui perete imi face intrarea mea imposibila.

Asa ca trenul pleaca fara mine.

Am mai stat vreo 40 de minute sa astept celalalt tren.Dar inutil.Pe o pancarta mare langa un tufis de mure scrie “TRENUL VINE O DATA LA 15 ANI”.Asta inseamna azi 23 august,ca trenul a trecut pentru prima data.Asta insemnand ca azi e ziua mea.Ziua mea si eu sunt singura prin mijlocul padurii.Decid sa o traversez.

Merg ce merg si la un moment dat ma prinde foamea.Ma aplec deasupra tufelor cu mure si incep sa culeg.1,2,3…10,……25,……24566 mure.Atata am mancat cat pentru 6 luni.Ma duc la lacul din apropiere pentru a ma spala pe fata.Gasesc si o barcuta din lemn pe care o pun pe picioare si ma urc in ea.Cu barca asta voi merge mult.Voi calatori prea mult.Soarele face schimb de ture cu luna.Iar stele,ele sunt mereu acolo,dar noaptea au o lumina mai frumoasa.Mai ales aici de pe lac.Ma uit in lac si imi dau seama ca sunt foarte ciufulita.Am adormit dupa ce am mancat mure si nu m’am mai pieptanat.Observa cineva? Nu cred.

Sunt niste pestisori mov in lac.Se intorc la mine si imi zambesc.Sunt si niste broscute mici care stau pe nufar.Pe acelea nu le deranjez.Cred ca dorm oricum.

Cat a trecut?

Sunt aici de ceva timp si incepe sa-mi fie din ce in ce mai somn.Pun capul pe barca si adorm.Mi-e foarte somn sa-mi mai dau seama de ce se intampla.Doar dorm.

Nu prea o am cu imaginatia.Cand o gasesc sta putin la mine.Asa ca iata’ma din nou pe strazile Micului Paris.Ma plimb pe Calea Victoriei si iarasi pe Lipscani.Acum sunt pe scena si recit asta in fata unui public.La sfarsit ma voi opri si voi astepta aplauzele.

Va provoc.Voi numara peste 1000 in seara asta.La revedere!