oamenii cu tortul. sau pur si simplu noi doi.

N-am mai scris de mult. Recunosc ca nici nu prea m-a interesat ce s-a mai intamplat pe blog.
Oare mai tii tu minte acele veri?
Verile pe care le petreceam impreuna la munte.
Eu eram mica,nu stiam nici sa merg foarte bine pe proprile picioare.Tu erai acolo mereu langa mine si spuneai ca am sa invat multe de la tine.Aveam 4 ani,tu erai mai mare decat cu vreo doi.Eram mandra de mine sa am un asemenea prieten.Te consideram fratele pe care nu l-am avut niciodata.Si ne jucam in fiecare zi din vara.Era soare doar pentru noi.Daca eu cadeam sau ma loveam la genunchi nu-mi pasa,eram fericita ca aveam pentru ce sa rad mai tarziu.
Mai tii tu minte oare toate locurile noastre de pe taramul tau natal? Toata ascunzisurile in care cu greu ma cautai si niciodata nu ma gaseai? Rad si acuma pentru ca spuneai de cele mai multe ori ca renunti.Si eu eram atat de aproape de tine si radeam singura.Te auzeam de la cativa pasi departare cum dadeai cu piciorul in asfalt,gelos ca nu reuseai sa obtii nimic cu gestul asta.Eu ma bucur de aerul de afara si de soarele care imi lumina fata.Si asteptam sa ma gasesti.Niciodata nu reuseai.N-am inteles niciodata asta.N-ai apucat sa-mi explici.Mereu stiam ca erai gelos ca nu ma gaseai.Si cand ploua afara si trebuia sa stau in camera,pe tine nu te interesa.Stateai afara in ploaie si imi strigai numele.Eu stateam pe veranda si ti-am repetat de foarte multe ori sa te duci in casa ca ploaua.Tu cantai in ploaie.Erai asa de caraghios.Ce stiai tu? Aveai noroi pe haine si pe fata.D'abia iti mai vedeam ochii albastri.Ai racit a doua zi dupa ploaie.Cand era soare afara,pentru noi, eu stateam langa tine sa te ingrijesc ca sa putem sa iesim cat mai repede afara.Si mai tii minte cum am reusit sa spargem impreuna vaza preferata a matusii tale? Si cand intram sa ne jucam in gradina de legume a mamei tale.Imi spuneai ca eu sunt din oras si ca la un moment dat nu o sa ne mai vedem asa de des,cum o faceam candva.De ce ai avut dreptate? De ce ai avut asemenea presimtire? Am fost nevoita sa nu te vad sase ani de zile.Si nici nu stii cat dor mi-a fost de tine. Sau cate scrisori ti-am trimis si cat de rar reuseai sa-mi raspunzi.Eu nu eram la scoala atunci,tu da. Erai ocupat.Vroiai sa ma faci mandra. Dar ai reusit. Si tine minte ca in vara asta facem doisprezece ani de cand ne stim si de cand suntem prieteni. Ma intreb daca o casatorie rezista atata? Ti-am zis de atatea ori sa vii dupa mine la Bucuresti. Ai spus ca nu e momentul oportun deocamdata.
Vara trecuta ne-am revazut. Aveai aceeasi privire si acelasi par castaniu. Vroiam sa te iau si sa te strang in brate sa-ti spun cat de dor mi-a fost de cand nu ne-am mai vazut. Dar ai avut un moment de repulsie. Sa fiu eu oare de vina ca am intrerupt verile petrecute impreuna? Ti-am facut un rau pe care eu nu reusesc sa-l recunosc? Esti un barbat acum. Ai crescut. Gata cu copilul cu care ma jucam cand eram de'o schioapa. Esti om in toata firea. Sa-ti aduci aminte seara in care am dansat langa bucatarie. Si sa tii minte noptiile pierdute cand eu stateam pe veranda si te priveam si tu stateai in leaganul din lemn si citeai. Poate asa iti mai aduci aminte ca tu obisnuiai sa-mi citesti. Si ca in fiecare dimineata,nu luai micul dejun fara mine. Micul dejun era special pentru ca era singura masa pe care ne-o dedicam noua.
Cat mi-e dor de acele momente.
Si acuma uite'ma stau si iti scriu aceste randuri. Dar nu stie nimeni prin cate am trecut noi doi. Si cum am reactionat atunci cand ne-am petrecut ultima vara impreuna. Tu o luasei inainte. Eu asteptam un taxi sa vina sa ma ia si sa ma duca la gara. Plangeam. Plecasei fara sa ne zicem nimic. Stiai si de data asta ca o sa fie ultima vara. Ma uitam pe deal la locul nostru. Erai acolo si te uitai. Eram mult mai linistita stiundu-te acolo sus,privindu-ma. M-am urcat in tren atunci. In trenul catre Bucuresti. God...cat am urat trenul ala pana a ajuns. Imi tot doream sa faca pana si sa raman blocata intre Busteni si Brasov. Si veneam spre tine. Desi tu stii foarte bine ca nu prea ma descurc cand vine vorba de orase straine. Mereu m-ai tachinat cu asta.
Si inchei acum aceste randuri pentru ca nu ma simt in stare sa mai scriu.Si sunt multe de spus. Multe lucruri care au ramas intre noi. Poate o sa pun o poza. O voi pune pe cea mai reusita promit. Si poate asa voi reusi sa rostesc cuvintele pe care le-am considerat fara rost. Te iubesc. Si la multi ani noua. Suntem speciali vara asta.

dilema

Am o noua dilema dupa ce am descoperit testele de pe prieteni.ro (scuzati-ma pentru reclama comisa). Asa ca uitati ce am descoperit printre testele adolescentilor. Dilema : "Doamna Ionescu traieste in Bucuresti insa n-are voie sa fie inmormantata in Timisoara.Ar trebui sa se planga?". Si in continuare voi prezenta raspunsurile :a) da, ar trebui sau b) este inca in viata! ce mai vrea. In astfel de situatie nu va pot spune decat ca am nevoie de un pic de ajutor si ca intrebarea se afla la categoria "cat de prost esti". De ras sau de plans? Eu cred ca am ras singura in fata laptopului timp de 10 minute. Va las pe voi sa decideti. Chiar astept raspunsuri si variante de ajutor.

o cafea si o poza

Mai jos sunt cateva poze facute de mine si de inca o prietena draga.
Cateva picaturi de cafea si cateva minute pierdute pentru a obtine o poza reusita.Impreuna au dus la astea. Enjoy! In curand altele noi...

cat de mult putem indrazni sa visam?

"Spiridusule mic si rau aseaza'te o secunda langa mine.Opreste timpul in loc si fa'ma sa rad.Povesteste'mi despre fata pe care obisnuiai sa o vezi la metrou spiridusule.Spune'mi cum era.Spune'mi te rog frumos despre aceea fata care obisnuia sa rada.Spune'mi despre acel suflet de copil care obisnuia sa straluceasca in ea.Spiridusule nu fii ipocrit! Ia'ma in brate.Strange'ma tare si spune'mi povesti."
Pe acest spiridus mic si rau il iubesc.Pe acest spiridus urat il visez.Pe acest spiridus imi doresc sa'l vad zilnic.Spiridusul meu ma iubeste.Spiridusul meu mi'a facut un balon.Balonul asta "fara rost in viata" a legat o prietenie.
"Stai langa mine si fii atenta.Uita de tot ce e in jur si asculta'mi vocea.Iti voi spune o poveste.Va fii povestea pe care o vei stii doar tu.Va sta in inima ta.Va fii amintirea ta despre mine.Gandindu'te la ea iti vei aduce aminte de mine.Asa ca stai langa mine soricelule si gusta din vocea mea.Sunt eu modest dar stiu sa te inveselesc.Stiu ca tu vei adormi la mine si eu te voi tine strans sa nu cazi.Stiu ca tu iti doresti sa oprim timpul,dar soricelule,el nu exista pentru noi.Suntem noi doi soricelule.Eu,spiridusul tau,iti voi spune povestea.Tu vei sta si o vei asculta."
Asa imi zicea spiridusul meu.Incepea si imi insira cuvinte ce construiau o poveste.Era o poveste a omenirii.Era o poveste despre oameni.Despre diferentele dintre noi imi povestea spiridusul meu.Imi povestea despre iubire si prietenie.Spiridusul meu ma invata ce anume sa urasc in viata asta.
"Povestea mea soricelule ar trebui sa te educe.Povestea mea te va urmari oriunde soricelule,iar eu voi fii langa tine."
"Dar..."
"Stai linistita soricelule.Inchide ochii si nu'i mai deschide.Vei visa.Ma vei visa pe mine si eu te voi tine strans de mana."
"Spiridusul meu dar eu nu stiu ce sunt acum.Daca voi cadea spiridusule,vei fii acolo jos sa ma prinzi?"

inrosim ouale,vine pastele

Oficial am inceput sa inrosesc oua.Si nu glumesc.Azi dupa masa inainte sa ies afara ma aflam in bucatarie si spalam oua.Dupa ce le-am sters si le-am curatat,am inceput sa le colorez.Am avut doar rosu,verde si galben la dizpozitie.Anul asta lipsesc celelalte culori.Voua va plac oualele albastre?Ma uit la fiecare in parte si stau sa observ ca vreo 4 din fiecare culoare sunt sparte.Rad ,ma rosesc la fata si incep sa ma felicit si sa spun ca data viitoare nu mai inrosesc eu oua.

Am avut si cadoul de Paste in frigider.O punguta cu oua mici de ciocolata de la milka (ciocolata imi provoaca dependenta),un iepuras mic de ciocolata de la Heidi si un iepuras mare mare de la Heidi. (cumva fac prea multa reclama?) Le-am terminat intr-o zi jumate.Imi atrageau prea tare papilele gustative incat n-am mai putut rezista.Mereu duc o lupta grea cu dulciurile.Cateodata cedez si cateodata sunt invinsa.Ba mint…a mai ramas iepurasul mic de ciocolata.Altceva de Paste nu-mi doresc.Ar cam fi ceva…as dori ca bradul din statia de autobuz sa dispara.L-am vazut acum 2 zile si avea in el un glob de Craciun.Si m-am gandit ca suntem deja in Postul Pastelui si Craciunul a trecut.Primaria poate fi sesizata in astfel de cazuri?
Un Paste Fericit va doresc!

motor-actiune pentru teatru

Trenul Bucuresti-imaginatie pleaca in 5 minute de la linia 5.Cu bagajul in mana si cu biletul de calatorie astept entuziasmata momentul.Azi luni,23 voi evada.Ma voi urca in vagonul care va duce spre infinit.Stiu ce fac,nu mi-e frica.
Calatoria descrisa marcheaza o continua ascensiune a copilariei mele uitata in umbra.Si cat a durat pana am pus capul pe perna si am adormit,10 minute? Desi incep sa public aceste mici randuri din primele minute ale inceputului,sper ca ele sa ajunga sa fie apreciate de marele public,in ciuda faptului ca numele meu nu apare pe nicaieri.Tabloul descris alcatuieste o imagine,transpunand mai mult sau mai putin voalat experientele mele personale,situand-o (intr-un fel sau altul) in capul unei lungi liste ce cuprinde fapte complet uitate astazi.
Ma multumesc sa nares reactiile mele in contact cu natura,cu animalele si cu oamenii.Indraznesc sa ma autoprezint drept o romanciera care ignora sau refuza sa ia in considerare probleme de ordin etic,social sau estetic dezbatute pe larg de rasa umana.In ultimele luni,din paginile inchinate zilelelor de vara,dispar frazele cu caracter restrictiv,iar adjectivele precum “feminin” si “minor” sunt inlocuite prin antonimele lor exacte “viril” si “major”.Asociem aceste lucruri cu o antiteza folosita in poezii.
Si iata-ma acum dupa cateva luni de cand scriam acele randuri,intr-o gara la margine de Bucuresti,candva sub numele de Micul Paris.Mi-am luat ramas bun de la Strada Lipscani,Calea Victoriei si scena pe care urma sa joc,la Teatrul de Revista Constantin Tanase.Si acum ma aflu intr-un vagon al carui podea e inca subreda.Am lasat deoparte intr-un ghiozdan, pe un morman de haine,toti cei 15 ani din viata.Incep o alta aventura.In tot bagajul n-am decat un creion pentru desene,si un caiet unde imi voi lasa ideile.

Ma simt ca un calator.Citesc o carte acum.Vantul din vagoane aduce a frig si in plus imi muta paginile din loc.Scartaitul podelei de la pasii calatoriilor grabiti,tiuie in urechi in asa fel incat ma face sa inchid usa compartimentului.Am inchis-o.Suntem doar eu si compartimentul.Pe geam vad totul verde.Verdeata si pomii cu frunzisoare,proaspat inmuguriti.In copaci sunt niste pasarele care incep sa cante si iti dau senzatia unui concert in aer liber.E primul loc neatins de om pe care reusesc sa-l vad.Intru intr-o padure deasa.Trenul pare sa stie foarte bine drumul,si o ia singur la vale.Pe sine sunt mici pietricele care zgarie usor si atent rotile de la tren.Cumva stiati ca trenul in care sunt e pe picioarele lui de pe vremea lui ‘Ceasca?

Se opreste subit in mijlocul padurii.Undeva drept inainte,un tipat subtire de spiridus se aude.E conductorul.Ma uit repede in buzunarul de la haina dupa bilet.Supriza,nu-i.Ma uit atent si incet in bagaj sa vad daca gasesc ceva.Imposibil.Biletul meu nu-i.In mod clar si evident l’am pierdut.Sa-l fi lasat pe scaunul de pe peron,cand am plecat din Bucuresti? “Dracie” imi zic in minte.”Cum se poate sa fiu atat de inutila sa uit un bilet de tren la Bucuresti?” Se aud pasi de om.Ma apropi de usa compartimentului dar in mod absolut sinistru,nu vad nimic.De jos un om cu o palarie caraghioasa imi face cu mana semn sa deschid usa.Raman inmarmurita si impietrita pe moment si ma straduiesc sa ma adun.Mi-a cerut biletul.Nu-l aveam,ce era sa fac? I-am zis adevarul.M-a luat de o mana si m-a dus afara.Ma asteptam sa vad o gara plina de oameni grabiti sa ajunga acasa,dar nu.Nu era decat o banca cu un pom plin cu mere langa si un cos de portocale la poalele acestuia.In spate o padure imensa de unde un miros imbietor a mure si fructe salbatice iti inunda narile.De departe soarele isi lasa razele peste crengile copacilor si cateva animale isi faceau curaj sa se apropie de tren.
“Duduie aveti bilet?” imi zice serios si fara urma de amuzament,conductorul.

“Nu domnule” raspund eu uimita.”Mi-am pierdut biletul”.Am terminat de zis ce aveam de spus.Ma intorc cu spatele catre el si incep sa rad.Rad de mine si de el.Rad de noi.Atunci el imi da un piciorul in piciorul meu.Tinandu-ma tare si urland cat ma tin plamanii,el imi spune usor “taci”.Iau drept sfat ce mi.a zis si tac.Dar de ce sa tac? Pe mutra deja se asternuse o expresie a fetii care insemna un simplu semn de intrebare.Mare.

Ma asez pe banca si astept.

Conductorul imi spune cat se poate de calm ca trenul pleaca peste 2 minute si ca eu nu ma voi urca in el din cauza ca nu am bilet.Incercand sa-mi pastrez calmul si sa nu ma enervez imi iau bagajul si ma indrept frumos spre compartimentul meu.Dar nu pot sa intru in tren.Ceva asemanator unui perete imi face intrarea mea imposibila.

Asa ca trenul pleaca fara mine.

Am mai stat vreo 40 de minute sa astept celalalt tren.Dar inutil.Pe o pancarta mare langa un tufis de mure scrie “TRENUL VINE O DATA LA 15 ANI”.Asta inseamna azi 23 august,ca trenul a trecut pentru prima data.Asta insemnand ca azi e ziua mea.Ziua mea si eu sunt singura prin mijlocul padurii.Decid sa o traversez.

Merg ce merg si la un moment dat ma prinde foamea.Ma aplec deasupra tufelor cu mure si incep sa culeg.1,2,3…10,……25,……24566 mure.Atata am mancat cat pentru 6 luni.Ma duc la lacul din apropiere pentru a ma spala pe fata.Gasesc si o barcuta din lemn pe care o pun pe picioare si ma urc in ea.Cu barca asta voi merge mult.Voi calatori prea mult.Soarele face schimb de ture cu luna.Iar stele,ele sunt mereu acolo,dar noaptea au o lumina mai frumoasa.Mai ales aici de pe lac.Ma uit in lac si imi dau seama ca sunt foarte ciufulita.Am adormit dupa ce am mancat mure si nu m’am mai pieptanat.Observa cineva? Nu cred.

Sunt niste pestisori mov in lac.Se intorc la mine si imi zambesc.Sunt si niste broscute mici care stau pe nufar.Pe acelea nu le deranjez.Cred ca dorm oricum.

Cat a trecut?

Sunt aici de ceva timp si incepe sa-mi fie din ce in ce mai somn.Pun capul pe barca si adorm.Mi-e foarte somn sa-mi mai dau seama de ce se intampla.Doar dorm.

Nu prea o am cu imaginatia.Cand o gasesc sta putin la mine.Asa ca iata’ma din nou pe strazile Micului Paris.Ma plimb pe Calea Victoriei si iarasi pe Lipscani.Acum sunt pe scena si recit asta in fata unui public.La sfarsit ma voi opri si voi astepta aplauzele.

Va provoc.Voi numara peste 1000 in seara asta.La revedere!

noi.ne straduim prea putin?

Nu vreau sa mai risc! Dar cred ca ar fi mult prea plictisitoare viata fara o doza minima de risc.Imi impun un ultimatum.Hm! Imi impun mie propria mea proba la care voi pica.Intr-o saptamana imi impun dorinta arzatoare de a uita tot.Sunt pe Lipscani acum.Si ma plimb si ma gandesc la mine.Nu ma gandesc la nimeni altcineva decat la mine.Vreau sa am o concurenta cu propria mea persoana.Voi reusi? Vad picatele de culoare rosie pe mana.Undeva mai sus,pe gat simt urme de galben si ma jos pe picior (langa gamba) simt urme adanci de mov.
Cineva m’a pictat si si-a lasat adanc urmele in mine.Punctualitatea reprezinta totul in arta.Asa imi spun cei care ma ajuta la teatru.Oare stim sa fim punctuali si sa ne coordonam singuri simturile? Cand doi oameni se iubesc,au limite? Cat de tare pot doi oameni sa se iubeasca? Iubirea poate fi la limita dintre foc si apa,nici prea fierbinte,nici prea uda.Iubirea se regaseste la granita dintre fericire si perfectiune.Poti sa ai o iubire perfecta fara certuri si lacrimi?
Regizorul te cheama pe scena.Tu timid,aflat pentru prima data in fata unui public te apropi usor de el.Incepi sa scoti sunete pe care prima data nu le recunosti,dar care mai tarziu iti vor salva ultimul minut pe care tu il crezi penibil.Vei fi in fata unui public.Va trebui sa vorbesti tare,dar sa nu tipi.Vorbesti in asa fel incat ultimul om pe scaunul de la balcon sa te auda.
Acum sunt pe scena. Un chip cu ochi mari negri priveste de departe de la locul stiut doar de noi doi. Il simt dupa parfum.Imi invadeaza narile si imi trezeste simturi de mult uitate in infinit.Durerea e de nepretuit.
Zambetul e dureros si o lacrima se sparge in barbia uscata.Chipul devine brazdat de lacrimi.In sala e liniste.El e inauntru.Bataile inimii ii mai aduc inca speranta ca mai poate visa.Ea stie ca atunci cand iti doresti ceva suficient de mult toate fortele Universului devin complice pentru a fi indeplinita dorinta. Oare ea nu si-a dorit suficient de mult? A rugat vantul sa o grabeasca,a ingenunchiat in fata ploii pentru a vedea daca avea sa fie.

“Rabdarea este supusa unui test pentru a aprecia timpul pe care il avem la dizpozitie ca sa apreciem cu adevarat ceea ce primim”

Sunt intr-o cladire veche de pe Lipscani.Stau la geam pe o podea unsuroasa si murdara.Arunc aici cuvinte fara sens pentru a ma putea descarca.Sunt fericita pentru ca sunt singura. Imi pot arunca nervii prin camera fara ca cineva sa ma auda.Suntem eu si geamul vechi. Camera in care sunt n’are decat 2 ferestre si un pat subred pe care mi-e frica sa ma asez.Toata viata m’am temut de micile lucruri ale vietii. Dar cineva era mereu langa mine.Acum ca a plecat mi-e frica sa stau singura afara atunci cand ploua,de teama ca parul meu sa nu se ude suficient de tare.El ma invata sa fiu tare.Acum vantul flutura ziarele si pozele vechi din camera.Un porumbel alb s-a asezat grabit pe pervazul de la geam. I-ar deschide geamul sa intre si sa se aseze langa ea,dar l’ar speria.Parul ei castaniu e acum o combinatie de par ud si par uscat si oscileaza intre greu si usor.Ar vrea ca acel porbumbel sa intre in casa. L-ar hrani, l-ar ingriji si i-ar da dragostea de care ea n-a avut parte,iar dimineata i-ar da drumul sa zboare si sa-L caute pe EL. Si acel porumbel ar zbura cu sperantele si visele ei.Poate va reusi el sa i le indeplineasca.

prostii sub clar de luna

Te vad.In momentul asta m-as opri din drum si te-as striga,tare. Spun tare,ca sa ma auzi din departare.Simt un amestesc de nebunie si placere.Mergi cu pasi mari spre o muza.Ti-as putea fi eu muza ta proprie.M-ai picta pentru prima oara in viata ta.Si mi-ai da propria mea culoare si stralucire.Vin-o aici sus in camera de pe Lipscani sa te simt.Oamenii vin ca atrasi de magnet se uita la tablouri si intra in el repede prea repede.Dar noi?
Vreau sa te strig.Lasa-ma sa urlu pe strazile Bucurestiului dupa tine.Pentru ca esti singura persoana care ma va auzi si care ma va recunoaste.Tu imi vei spune sa nu mai fiu toanta si sa fiu puternica.Iti fac o balada nu observi? Nu vei ajunge sa o citeste.Te vei numara printre (ne)cititorii blogului.Restu vor citi sa afle si ei in ce traiesc.Obisnuiesc sa ma cred inteligenta.Obisnuiesc sa cred ca stiu multe.Dar descopar ca despre viata nu stiu mai nimic.E prea devreme sa te intreb daca ma consideri o femeie matura? Sau sunt doar o copila?
Femeia este seducatoare,materialista,timida,manierata,romantica,tupeista,frumoasa,inteligenta.Are o diversitate de forme.Tu sub ce forma ma vezi? Drept sa-ti spun te vad un las.Esti prea las de tine.Ai frica in tine pe care o ascunzi cu tupeul de care dai dovada.Tu cum te consideri? Vreau sa-ti pun intrebari.Sa stam amandoi fata in fata,pe scaun in mijlocul cafenelei si sa ne vorbim.
Intre noi sta doar o ceasca de cafea cu lapte,care ne desparte.O impartim amandoi pentru ca asa suntem invatati sa facem.Mi-a spus ca nu suporti fumul de tigara si tigarile in principiu.Astazi n-am adus.Astazi sunt curata.Cat de multe intelegi prin expresivitatea cuvantului curat? Astazi sunt eu.Sunt simpla cu un zambet un pic sters pe fata.Astazi suntem amandoi in camera de sus a cladirii unde ne-am cunoscut.Un geam e deschis si un vant bate domol.Ne plimbam in jurul cestii de cafea,care la randul ei transmite un parfum irezistibil si incantator.
Si parfumul tau miroase.Imi inunda narile asa cum obisnuia sa faca candva.Stiu ca minutele astea vor trece prea repede.Pentru ca asta vrei.Pentru ca niciodata nu esti sau nu ai fost pregatit pentru a purta o discutie serioasa.Esti grabit.Mereu ai fost asa.Trece pe nesimtite timpul si eu nu constientizez.In mintea mea o sa fie in final un haos.Un haos din care nu o sa-mi aduc aminte prea multe.Intarata’ma,ademeneste-ma,vrajeste-ma,hipnotizeaza-ma,arunca-ma si apoi trage-ma inapoi razand,fa-ma sa alerg spre tine si apoi intoarce-mi spatele ca si cum nu mi-ai fi facut semn sa vin.Am ochi umflati de plans si nu e nimeni care sa-si dea seama.
Zdrobeste-ma de tine cand ma astept cel mai putin,refuza-mi macar o privire sa-ti arunc.Si prefate indurerat si lovit atunci cand iti refuz eu o privire.Lasa-ma sa ma inec pentru un minut in ochii tai negri,mari.Un minut care va insemna o vesnicie pentru mine si tu nu-ti vei da seama.Lasa-ma sa plang pe umarul meu.Da-mi inapoi momentele cand eram imbratisati.Unde le tii?
Zvarcoleste-te de mine atunci cand sunt pe punctul de a mi te scoate din minte.Dispari cu prietenul tau cel mai bun si dupa suna-ma cand esti departe.Reproseaza-mi ca nu te-am cautat.Fa-ma sa te visez,fa-ma sa cred in tine,fa-ma sa scriu un blog despre tine si in final asigura-ma ca singurul lucru de care mai am nevoie e siguranta ca ma vrei pe mine si numai pe mine.Tresari,ma strangi de mana,ma iei in brate si iti lasi capul usor pe piept.Daca te-ai vedea macar o clipa ai ajunge la concluzia ca esti caraghios. Terminam discutia. Eu am vorbit tu m-ai ascultat. Ma indrept spre usa.Dar cand sa ies tu vei veni din spate si ma vei strange.Vei spune ca nu am terminat.Inimile noastre incep sa bata tare si mi-e frica sa mai stau langa tine.Caldura din stransoarea in care ma aflu si respiratia ta fulgeratoare ma sperie.Cat timp mai ai de gand sa ne jucam? Pe final vei recunoaste ca ma iubesti si ca vrei sa ma faci fericita?