noi.ne straduim prea putin?

Nu vreau sa mai risc! Dar cred ca ar fi mult prea plictisitoare viata fara o doza minima de risc.Imi impun un ultimatum.Hm! Imi impun mie propria mea proba la care voi pica.Intr-o saptamana imi impun dorinta arzatoare de a uita tot.Sunt pe Lipscani acum.Si ma plimb si ma gandesc la mine.Nu ma gandesc la nimeni altcineva decat la mine.Vreau sa am o concurenta cu propria mea persoana.Voi reusi? Vad picatele de culoare rosie pe mana.Undeva mai sus,pe gat simt urme de galben si ma jos pe picior (langa gamba) simt urme adanci de mov.
Cineva m’a pictat si si-a lasat adanc urmele in mine.Punctualitatea reprezinta totul in arta.Asa imi spun cei care ma ajuta la teatru.Oare stim sa fim punctuali si sa ne coordonam singuri simturile? Cand doi oameni se iubesc,au limite? Cat de tare pot doi oameni sa se iubeasca? Iubirea poate fi la limita dintre foc si apa,nici prea fierbinte,nici prea uda.Iubirea se regaseste la granita dintre fericire si perfectiune.Poti sa ai o iubire perfecta fara certuri si lacrimi?
Regizorul te cheama pe scena.Tu timid,aflat pentru prima data in fata unui public te apropi usor de el.Incepi sa scoti sunete pe care prima data nu le recunosti,dar care mai tarziu iti vor salva ultimul minut pe care tu il crezi penibil.Vei fi in fata unui public.Va trebui sa vorbesti tare,dar sa nu tipi.Vorbesti in asa fel incat ultimul om pe scaunul de la balcon sa te auda.
Acum sunt pe scena. Un chip cu ochi mari negri priveste de departe de la locul stiut doar de noi doi. Il simt dupa parfum.Imi invadeaza narile si imi trezeste simturi de mult uitate in infinit.Durerea e de nepretuit.
Zambetul e dureros si o lacrima se sparge in barbia uscata.Chipul devine brazdat de lacrimi.In sala e liniste.El e inauntru.Bataile inimii ii mai aduc inca speranta ca mai poate visa.Ea stie ca atunci cand iti doresti ceva suficient de mult toate fortele Universului devin complice pentru a fi indeplinita dorinta. Oare ea nu si-a dorit suficient de mult? A rugat vantul sa o grabeasca,a ingenunchiat in fata ploii pentru a vedea daca avea sa fie.

“Rabdarea este supusa unui test pentru a aprecia timpul pe care il avem la dizpozitie ca sa apreciem cu adevarat ceea ce primim”

Sunt intr-o cladire veche de pe Lipscani.Stau la geam pe o podea unsuroasa si murdara.Arunc aici cuvinte fara sens pentru a ma putea descarca.Sunt fericita pentru ca sunt singura. Imi pot arunca nervii prin camera fara ca cineva sa ma auda.Suntem eu si geamul vechi. Camera in care sunt n’are decat 2 ferestre si un pat subred pe care mi-e frica sa ma asez.Toata viata m’am temut de micile lucruri ale vietii. Dar cineva era mereu langa mine.Acum ca a plecat mi-e frica sa stau singura afara atunci cand ploua,de teama ca parul meu sa nu se ude suficient de tare.El ma invata sa fiu tare.Acum vantul flutura ziarele si pozele vechi din camera.Un porumbel alb s-a asezat grabit pe pervazul de la geam. I-ar deschide geamul sa intre si sa se aseze langa ea,dar l’ar speria.Parul ei castaniu e acum o combinatie de par ud si par uscat si oscileaza intre greu si usor.Ar vrea ca acel porbumbel sa intre in casa. L-ar hrani, l-ar ingriji si i-ar da dragostea de care ea n-a avut parte,iar dimineata i-ar da drumul sa zboare si sa-L caute pe EL. Si acel porumbel ar zbura cu sperantele si visele ei.Poate va reusi el sa i le indeplineasca.